Pronumele

Pronumele

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ține locul unui substantiv atunci când participanții la dialog cunosc sau înțeleg din context obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă; uneori pronumele adaugă informații suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc.

În limba română pronumele se clasifică după cum urmează.

Clasă	Exemple
Cu forme personale
Pronume personal	eu, voi, el
Pronume personal de politețe	dumneavoastră, dumneata, dumnealui, dânsul
Pronume reflexiv	se, sine, își
Pronume posesiv	(ai) mei, (al) său, (a) sa
Pronume de întărire	însumi, înșivă
Fără forme personale
Pronume demonstrativ	acesta, ăsta, aceea, același
Pronume interogativ	cine, ce, care, cât
Pronume relativ	care, ceea ce, cine
Pronume nehotărât	unul, unii, cineva, altul, oricare, vreunul
Pronume negativ	nimeni, nimic

Observație. În funcție de context, o parte din exemplele indicate pot aparține unei clase de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părți de vorbire. De exemplu „care” poate fi pronume interogativ sau relativ, iar „ce” poate fi atît pronume (relativ sau interogativ) cît și adjectiv, conjuncție, adverbsau interjecție.

Alte limbi pot avea o altă clasificare a pronumelor, cu clase în plus sau în minus față de cele din acest tabel. De exemplu în unele limbi (ca de exemplu în engleză) lipsesc pronumele de politețe, iar alte limbi (de exemplu japoneza) pot să nu aibă deloc pronume propriu-zise.

În gramatica limbii române numeralele formează o parte de vorbire separată, deși în cadrul propoziției aceste cuvinte pot juca un rol similar cu cel al adjectivelor, substantivelor și pronumelor. De exemplu, în propoziția „Tu ai trei mere, iar eu am numai două” cuvântul două înseamnă „două mere”, deci conține și sensul exprimat de substantivul mere, astfel comportându-se ca un pronume; în alte limbi (de pildă în engleză) într-o astfel de situație cuvântul două este considerat pronume.

Pronumele personal de politețe

În limbile în care există, pronumele personal de politețe (sau de reverență) exprimă respectul vorbitorului față de persoana numită prin acest pronume. În limba română acest pronume are forme proprii doar pentru persoanele a II-a și a III-a și nu poate deveni adjectiv pronominal. Tabelul de mai jos arată formele acestor pronume, puse în diferite cazuri. Indicațiile „singular” și „plural” se referă la numărul de persoane reprezentate de pronume; ca subiect, însă, dumneavoastră cere întotdeauna ca acordul cu predicatul să se facă la plural.

Persoana a II-a	Singular		Plural
Nominativ, acuzativ	dumneata, dumneavoastră		dumneavoastră
Dativ, genitiv	dumitale, dumneavoastră		dumneavoastră
Persoana a III-a	Singular		Plural
	Masculin	Feminin	Masculin	Feminin
Nominativ, acuzativ, dativ, genitiv	dumnealui	dumneaei	dumnealor	dumnealor

Observații.

• În limbajul familiar și regional există și alte variante ale pronumelui personal de politețe: mata, matale, mătălică, mătăluță, tălică, tăluță.
• Pronumele personale dânsul, dânsa, dânșii, dânsele, deși nu sunt pronume de politețe propriu-zise, sunt percepute de unii vorbitori ca exprimând un grad mai mare de respect față de persoanele numite, astfel ajungând să funcționeze ca pronume de politețe. Totuși, în unele graiuri regionale (de exemplu în Moldova), aceste pronume sunt folosite nu numai pentru persoane, ci și pentru obiecte, față de care nu se exprimă nici un fel de politețe. Aceste pronume personale de politețe provin din forme mai vechi ale pronumelui personal – însul, însa, înșii, însele.
• Formele reverențioase precum: Domnia ta, Măria ta, Înălțimea ta, Excelența sa, Luminăția voastră, Preasfinția sa, Majestatea sa etc. se folosesc în limbajul solemn, oficial și protocolar și exprimă cel mai înalt grad de respect.
• Pronumele de politețe se pot prescurta astfel: d-ta, d-tale, d-sa, d-sale, d-voastră, dvs. sau dv., d-lui, d-ei, d-lor.

Ca și pronumele personale obișnuite, pronumele de politețe pot avea diferite funcții sintactice:

• Subiect: Dumnealui a sosit din București.
• Nume predicativ: Următorul candidat sunteți dumneavoastră.
• Atribut pronominal: Cartea dumneaei este pe birou.
• Complement direct: L-am chemat pe dumnealui.
• Complement indirect: Vă ofer dumneavoastră acest premiu.
• Complement de agent: Expoziția este organizată de dumneaei.
• Complement circumstanțial de mod: El scrie poezii ca și dumneata.
• Complement circumstanțial de loc: Nu stau mult la dumneata.